SECUII NU SUNT MAGHIARI !

 

Simon de Keza, la sfarsitul secolului al XIII-lea confirma cele spuse de Anonymous si mai precizeaza în “Gesta Hunnorum et Hungaronum” că românii supraviețuiesc în Panonia în vremea hunilor, în schimb secuii (atentie cum îi numește si nu "maghiarii") nu locuiesc în Panonia (teritoriul Ungariei de astazi) ci în muntii de la margine, împreună cu alte comunități românești de la care învață scrierea acestora (deci secuii erau parte din comunitatea românească cu care se înțelegeau). Asadar, domnule Tokes Laszlo, întorceti-vă în Ungaria, lasati România în pace si nu mai faceti afirmatii de genul: "Autonomia Ţinutului Secuiesc se va realiza cu consecvenţă, dacă nu vor fi obstrucţionişti în rândul maghiarilor", pentru ca eu am stat de vorbă cu fosti colegi secui, care dezaproba planurile UDMR-ului si al partidului dvs., pentru ca se considera români până la moarte !

 *

Am citit despre teoria autonomiei in Ardeal din cauze strict economice. Eu as raspunde:  daca cineva sustine din umbra dezvoltarea economica din Ardeal, o face cu un interes clar: acela de a adanci nivelul economic dintre cele doua mari regiuni, pentru ca precedentul "Catalonia" sa se repete.

*

In fine, am preluat o parte dintr-un material, scris de Ionut Tene in Condeiul Ardelenesc. Iata cine sunt secuii :

 

Secuii – “neam aparte” de unguri. Catolicizati de unguri, acceptati ca aliati, în calitate de “natiune” medievala, urmasii avarilor au continuat sa fie, etnic, altceva. Pentru ca, în afara de rune (la care romanii, învatatorii lor, renuntasera în momentul adoptarii slavonei, ca limba liturgica si a alfabetului chirilic), secuii au continuat sa aiba o limba a lor, un port si obiceiuri proprii, înca vizibile în secolul XVI, pe cale de disparitie în veacurile XVII-XIX si de care numai unii batrani îsi mai amintesc astazi, în zona Ciucului, într-atat de eficace a fost procesul de ungurizare, sustinut în primul rand de biserica, atat cea catolica, cat si, ulterior, cea reformata. Faptul ca ei însisi se numesc înca, astazi, secui atesta însa persistenta constiintei unei deosebiri fundamentale fata de populatia ungureasca, a unei etnii originare distincte.

 

In veacul XVI, desi la prima vedere “limba, ca si toate obiceiurile” îi apropiau de unguri (Georg Reicherstorffer), cunoscutul medic padovan Francesco della Valle (?-1545) nu se putea împiedica sa nu remarce ca “totusi sunt un neam barbar”, altceva “decat ungurii”. Cunoscator profund al realitatilor transilvane, marele carturar umanist Antonius Verantius (Anton Verancsics) (1504-1578) concluziona, în urma unei analize obiective, ca secuii “se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai; afara de religie, si nu se aseamana nicidecum, nici ca limba, cand vorbesc dupa chipul stramosilor”. Pe aceeasi linie, Nicolae Romanul (Nicolaus Olahus) (1493-1568), contemporanul sau, observa la secuii supusi ofensivei ungurizarii ca au înca “unele cuvinte proprii neamului lor”. Carturarii umanisti îi defineau în unanimitate drept oameni facuti pentru razboi, un “neam de oameni crunti” (P. Ranzanus), “aspru si aprig, ca si nascut pentru lupta” (Georg Reichertorffer), cu “oameni cranceni si razboinici” (Stefan Brodarics), fapt care motiva rezistenta îndelungata în fata ungurizarii si pastrarea privilegiilor pe care regalitatea si marea nobilime ungureasca au fost silite sa li le recunoasca permanent. Practic, pana tarziu, în epoca moderna, împletindu-si istoria cu aceea a romanilor autohtoni si majoritari în Transilvania, împotrivindu-se ofensivei regalitatii magnatilor unguri si patriciatului sasesc, secuii s-au bucurat “de legi si obiceiuri cu totul deosebite de ale altora”, împartindu-si “între ei mostenirile si slujbele pe triburi si spite de neam” (A. Possevino).